Paşti la ucrainenii din Banat

„Câte bordeie, atâtea obiceie”, aşa spune o veche vorbă din popor. Iar în Banat ai şansa, oriunde ai merge, să experimentezi obiceiurile în variante multiple, dat fiind amalgamul de etnii şi culturi care-l fac atât de pestriţ şi, tocmai de aceea, atât de special.
La sărbători, mai cu seamă, tradiţia din străbuni prinde viaţă, iar oamenii îşi amintesc tot ce făceau, în asemenea momente, înaintaşii lor. Ucrainenii din Banat nu fac excepţie de la regulă. E motivul pentru care mă găsesc pe „Drumuri aproape”, de Paşti, la Copăcele.
Îi mai spune Kopaseli, aşa cum am văzut că stă scris pe panoul bilingv de la intrarea în sat, un prim semn că ucrainenii veniţi pe aceste meleaguri cu vreo o sută şi ceva de ani în urmă şi-au păstrat limba şi tradiţiile. Exact asta caut şi eu aici, mai cu seamă că sunt zile de sărbătoare, când orice neam îşi reactivează cu mândrie şi nostalgie, în egală măsură, obiceiurile moştenite de la înaintaşi.
Pe Dana, gazda mea de astăzi, o cunosc de multă vreme, e un manager de succes, un om foarte ocupat aşadar, însă care îşi rupe din puţinul timp pe care îl are pentru a se reîntoarce iar şi iar în satul copilăriei, unde reînnoadă tradiţii, restaurează lucruri şi locuri şi vrea să lase ea însăşi o urmă bună. Asta face şi acum, în zi de sărbătoare, aşa că, înarmată cu un şort, încerc şi eu să pătrund în poveste.
Operaţiune elaborată şi migăloasă, pregătirea coşurilor de Paşti are, pe lângă componenta spirituală, aceea de a purta hrana la sfinţit, şi una lumească, să spunem, ivită din spiritul de competiţie ce ne caracterizează pe noi, muritorii: fiecare doreşte să aibă cel mai frumos şi mai bogat coş de Paşti, decorat cu flori şi ştergare cusute.
La biserica din sat, copiii sunt nelipsiţi de la slujbă şi învaţă de mici semnul crucii şi Tatăl nostru, aşa cum au făcut-o şi părinţii ori bunicii lor în copilărie. În limba ucraineană, rugăciunile sună duios şi au un anume iz arhaic, dublat, ce-i drept, şi de farmecul vechiului lăcaş de cult, ridicat din lemn de brad cu mai bine de 100 de ani în urmă, de către primii ucraineni care şi-au adus familiile aici, venind tocmai din Ucraina Subcarpatică.
Şi tot de o sută de ani şi mai bine, generaţii întregi de copii din Copăcele, ucraineni şi români deopotrivă, aşteaptă ziua de Paşti cu un motiv în plus, anume acela al jocurilor din curtea bisericii. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Şi nu contează nici hainele noi, nici părul pieptenat, odată intrat în joc, trebuie să joci, iar jocurile astea se termina doar când copiii obosesc sau îi doboară foamea. E motiv de bucurie şi pentru cei mari deopotrivă, căci aşa îşi amintesc de cum era odată…

[@marielamariaelena7873]

Eu sunt crestine ordoxa